Spun intotdeauna: noi



                            Spun intotdeauna: noi, pentru ca atunci cand vorbim iau nastere frecvente vibratorii care interactioneaza cu materia, partial modeland-o, partial modelandu-se dupa ea.

                            Si, spun: noi, pentru ca eu nu am cum sa fiu singur, ci sunt in impreunatatea unei intamplari cosmice. Si, prin noi, nu ma gandesc la tine si la mine. Cuprind animalele si plantele, aerul si pamantul, lumina soarelui si lumina stelelor, intunericul noptii si al tuturor adancurilor...

                           Si, atunci stiu, ca aceasta vibratie, atat de marunta, de neinsemnata, de uitata si abandonata intr-un colt din existenta, isi traieste propria menire, isi implineste cu adevarat, sensul.

                          Evolutia lumii vii



                          Evolutia lumii vii e doar un mic fragment dintr-un spectacol al transformarilor care se petrec in univers, pretutindeni.

                         Organisme primitive evolueaza in forme superioare, fiecare incercand sa apere programul propriei specii pentru ca aceasta sa poata merge mai departe, si mai departe, pana la capat...

                         Dar, oare,  evolutia inseamna selectie si competitie? Schimbarile se fac pentru a proteja o specie in defavoarea alteia, schimbarile se fac impotriva unui lucru sau pentru el? Existenta nu poate lucra impotriva sa...

                         Plantele nu evolueaza, animalele nu evolueaza, omul nu evolueaza, ci altceva in interiorul lor care le cuprinde, le unifica, le depaseste, le aseaza impreuna, ori le separa. Evolutia se petrece in fiecare fir de univers iar scopul, imaginabil, este tesatura.

                         A dobandi constiinta tesaturii si a trai in armonie cu legile ei, indiferent de rezultat, e singurul lucru cu sens pe care poti sa-l faci in aceasta viata. Caci  rezultatul adevarat nu e cel pe care-l vedem noi, ci cel pe care il simte universul.

                                   



                                               Ceva asemeni privirii unui animal ranit 


                                               Ceva asemeni privirii unui animal ranit  indeajuns de adanc incat sa simta ca nu mai exista scapare, bantuit de umbra unei agonii prelungite, jucandu-se cu el prin darul bolnav al inca catorva clipe... Ceva nefiresc de dureros si intunecat care iti devine, deodata, simbiont pentru tot restul vietii. Ceva care se incolaceste in jurul tau sufocandu-ti bucuriile simple si insumandu-te in imperiul lui tainic si nepamantean.

                                                Iar de cealalta parte, fiinta ta, continuind sa zareasca, ceva, ce in lumina ochilor s-a stins demult.

                                                            Forma aceasta de prezenta 



                                                           Forma aceasta de prezenta intr-un spatiu paradoxal si instabil, grotesc si alienat, beligerant si pauper, redundant si sufocat de prejudecati, nu poate fi  doar consecinta unor alunecari, a unor exceptii nefericite in intamplarea lumii, ci e chiar solutia aleasa si acceptata de noi toti la efortul de a ne intelege si a evolua impreuna.

                                                          Daca aceasta este fiinta sociala si dupa cateva mii de ani de existenta ea se arata astfel, banuiesc ca traim ori un cosmar, ori o parodie. Niciun zeu, cat de cat rezonabil nu si-ar dori un asa destin pentru creatia sa. Nici Excelenta Sa, Universul nu ar putea sa greseasca intr-un atat de trist mod...

                                                          Prin urmare, ori nimic din ceea ce credem ca exista, nu exista, ori daca ma insel si lumea aceasta e reala, atunci, cu siguranta e reala si degeaba.





                                                       

                           

                                          ...Si eram atat de nefericit


                                         ...Si eram atat de nefericit asteptand rodul miraculos al vietii adulte...Dupa ce am crescut am invidiat copilaria cu pacea ei razboinica mistuita de inocenta, aventura si entuziasm. Acum stiu sa nu astept fericirea, sa nu o caut si nici macar sa nu ii traiesc iluziile-i marunte.
                                           Am si uitat sa o numesc. Am pierdut-o din orizontul constiintei si al framantarilor fara a cauta in mod voit sa o ascund ori sa o integrez unor dedesupturi transcedentale. Am abandonat-o  pentru totdeauna fara sa o inlatur vreodata dinauntru.
                                           Oare ce suferinta, ce deziluzie, ce intamplare fatidica a rupt-o din mine? ...
                                           Eu cred ca fericirea a disparut din monologul meu, din nevoile mele firesti, din necesarul de plin  care ar trebui sa se reverse din orice destin , nu inlaturata de o alta forta mai puternica si antagonica., ci armonizandu-se cu intelesul  lumii, devenind nu atat o stare exterioara de care ai trebuinta inauntrul tau, ci o stare de gratie interna pe care nu poti sa o inlaturi si de la care nu mai altceva de asteptat.
                                          Si traind rutina obositoare a iluziei fericirii continue ma gandesc la fericirea mult mai umana a celor nefericiti.

                                       
                                                   Viata e doar o calatorie...


                                                  Viata e doar o calatorie cu o barca in deriva, pe un ocean ubicuu si irational. Singurul moment care ii da consistenta e momentul acostarii, clipa trecerii dincolo in ceva care e cu totul diferit, intr-o forma de existenta superioara si eterna, dar pe care nu o mai putem trai, in care nu mai putem spune cu simplitate, mandrie sau uimire: Eu.

                                                  Si atata timp cat am sansa sa ratacesc acum in povestea mea, ma incapatanez sa cred ca hartile pe care le urmez si le las sunt mai mult decat o simpla irosire de destin. Ca ele au ceva din legenda de dincolo. Ca oricat de absurde si sortite pieirii ar fi, ele poarta ceva din consistenta unui lucru la care fiinta noastra actuala nu are acces.

                                                   Dar e doar o vanitate. Tot ce iubim mai mult de la viata noastra se termina aici si curand...

                                Nu exista destin.


                                Nu exista destin.

                                Lucrurile care scapa controlului nostru nu sunt asezate acolo de o forta care ne e straina. Nu sunt venite din neant pentru noi ca sa ne uimeasca si sa ne suprime hotararile. Si nici nu stau acolo ascunse decenii intregi, doar asa, ca sa se joace din cand in cand cu norocul nostru.

                                Tot ce numim destin e lucrarea tacuta a vietii din fiecare din noi. E o lucrare continua care nu asteapta momente, nu intarzie, nu se impotriveste... Vietile noastre se petrec intr-un fel sau altul nu pentru ca asa au fost sortite, ci pentru ca asa sunt ele traite.

                               

                               

                                                       Totul este pustiu


.                           Totul este pustiu...

                           Anii trecuti, clipa aceasta, toate iluziile care par sa aiba un rost.
                           Totul este pustiu pentru ca e umplut cu nisip si nu cu piatra, cu indeletniciri frivole si amagiri mercantile. Chiar si atunci cand te opresti din agitatia zilnica si descoperi pustiul nu se schimba nimic. Nu poti sa pui ceva in loc. Altceva. Nu ai de unde sa iei altceva. Pentru ca nu ai lasat sa creasca in tine un astfel de loc.

                           Iar daca, totusi, ai avut sansa sa te ingrijesti de el, vei descoperi un pustiu si mai infricosator, acela al adancimilor, al transcendentului, al legaturilor dinauntru, din cel mai ascuns inauntru.

                            Nu exista o poarta in acest zid, pentru ca nu exista nici macar un zid. Omul... e inca atat de fragil, ca existenta nu a intemeiat pentru el decat pustiul dar numit in mai multe feluri, totul sa ii para infinit, variat si profund. Ca sa-l fereasca de povara adevaratului plin i-a dat iluzia plinului. Ca sa-l fereasca de durerea adevaratului pustiu, i-a dat iluzia pustiului.

                          De aceea inca ma socotesc norocos bantuind in destinul meu crepuscular si marunt, haituit de maruntisuri existentiale. Parca nici nu ma mai doare acest pustiu, stiind ca e doar o iluzie si ca adevarata intindere fara niciun fel de hotar si masura inca nu e accesibila constiintei mele.

                         Si, intre aceste intelesuri  imi vad de desertaciunea vietii mele zilnice fara sa ma opresc din a cauta si fara a cauta.

                                  Raiul nu e doar o alternativa


                       Raiul nu e doar o alternativa aleasa de credinciosi la nefericirea vietii pamantene, ci in egala masura, e o solutie a mintii logice, rationale, algoritmice la irationalitatea si crepuscularitatea evenimentelor care se petrec in civilizatia noastra si in univers.

                      Nu poti fi fericit inrobit in iluzii religioase, dar nici vesnic deznadajduit de  imposibilitatea cunoasterii absolute. Raiul e ideologia invinsilor. Mintea umana are datoria de a se gasi in permanenta miscare si cautare in armonie cu legile existentei. A stationa in orice fel de ispita ideologica nu e doar o irosire a unei sanse individuale, ci o irosire a singurei sanse posibile.

                               



                                  Exista un singur lucru 



                         Exista un singur lucru pe care trebuie sa-l faci in viata...-Sa fi de acord cu ea. Sa traiesti in rezonanta cu ceea ce iti ofera, sa nu fi impotriva, ci in sensul curgerii, sa nu te agati de lucrurile salvatoare de pe maluri, sa te lasi purtat acolo unde ea stie ca e potrivit pentru tine.

                         Sau tu crezi ca efortul ei de dinaintea timpului pana acum, poate fi cumpanit de experienta a catorva ani?

                         Sau, poate, inca pastrezi iluzia ca tu traiesti viata si nu ea traieste prin tine...?

                       

                             E atat de trista clipa



                            E atat de trista clipa pe care o traim si hotarul acesta de pamant, acum cand tot mai multi intelegem ca nu avem ce sa alegem intre est si vest.

                   Si, de fapt ,ei ne-au ales pe noi. Pentru resurse, pentru obedienta, pentru lucruri care ne-ar starni oroare daca le-am afla. 

                   Iar noi ne certam, aici, jos, batandu-ne pe adevarul ieftin al fiecaruia...

                             
                                                    Invatamantul e folosit de stat



                                                    Invatamantul e folosit de stat pentru a creste slugi obediente. Nu va ganditi ca scopul statului, privind copilul e "devenirea intru fiinta", ci adormirea si distrugerea acelor caracteristici care ii fac pe oameni unici, rebeli, inteligenti, liberi...Pentru acest motiv statul educa profesori idioti care urmeaza ca oile programe supraincarcate, care sa oboseasca copilul si sa-i rutineze spontaneitatea, profesori disperati ca nu prea au cu ce sa-si plateasca facturile, profesori invechiti si retardati care nu inteleg ei insisi lumea din jurul lor...Evident, capac, e realitatea care nu te convinge ca e bine sa inveti...