Nimic nu e mai nestatornic decat viata

                                    Nimic nu e mai nestatornic decat viata

                                  Perseverenta mi se pare cea mai absurda dintre calitati. Ea creeaza marile victorii omenesti, descopera, inventeaza, scrie istoria. Oamenii perseverenti sunt cei care inving si iau toate medaliile. Toate medaliile staruintei in ceva inchistat.

                                  Ne alegem profesiile de mici si prin efort sustinut si tenace vom ajunge jucatori redutabili, cetateni respectati, creatori de valoare.

                                   Dar viata e intr-o continua curgere…malurile pe care le are astazi, peste zece ani, cand tu vei mai creste, vor fi in alta parte. Reperele tale sunt topite de nou si se gasesc pe un alt tarm. Visele tale sunt anacronice. Disperarile tale – desuete.

                                  Ai perseverat si ti-ai atins telul, dar el e acum ceva de care nu ai nevoie, de care nimeni n-are nevoie, e ca si cum ai inventa opaitul in epoca electricitatii. Nici sufletul tau nu mai are nevoie de aceasta victorie, dar se minte si se anesteziaza cu umorile ei.

                                 Nu poti fi statornic, cand viata insasi e nestatornica. Oamenii se zbat generatii intregi sa-si pastreze lanturile necompromise, pentru ca le plac ranile dulci ale obisnuintei, dar viata, mereu si mereu, le topeste in altele noi.

                                  Am renuntat de mult timp la perseverenta si la premiile ei sociale si m-am aruncat in viata fara sa-i stabilesc destinatii si tarmuri. Si fiecare zi e o alta provocare. Si infrangerile pe care le-am avut ieri nu mai ating ziua de astazi. Si nici victoriile. Si nici temerile.

                                    Si stiti ce e ciudat, desi toate intamplarile pe care le traiesc, privite de la distanta, par rupte de realitate, fracturate, macinate si fara de legatura, ele nu ma descompun, ele nu ma  golesc…

                                   Dimpotriva, munca lor tese un fel de navod, in ochiurile caruia se prind toate lucrurile pe care viata mi le-a pregatit ca dar.

                                                  Zidul care nu se prabuseste

                                           

                              Cu fiecare varsta traita,  cate ceva se prabuseste in fiecare din noi.

                              Cu fiecare zi mai dispare cate o piatra in neantul zilelor care sufoca  iluzoriu eternitatea.

                              Lupta nu e aici – intre noi, ci aici – intre ei. Intre stapanii principiilor care sustin existenta. Ranile lor se tot deschid in univers nemasurate sau marunte ajungand in scoarta unui copac – crapatura, in privirea unui copil – uimire, in batranetea fiecaruia – regret, neregret si orgoliu.

                              Lucrurile care se prabusesc – nu ne apartin. Trupul, incercarile, visele…toate sunt ale lor, ale celor ce au construit aceasta lume. Trupul lor se imbolnaveste, incercarile lor esueaza, visele lor se destrama. Toate apartin principiilor si nimic nu pare a fi al nostru.

                              Dar atunci cand ai pierdut totul sau doar crezi ca ai pierdut totul, exista un zid inauntrul tau care refuza sa se prabuseasca. Dincolo de el e absolutul. Dincoace de el, tot, absolutul.

                               Iar tu?

                               Tu esti singurul miracol din absolut. 

                                         

•                                                  Mananca cineva bani?

•                            Maladia sociala  in care locuim si pe care o numim viata ne-a condamnat gandurile, trupurile si destinele sa se hraneasca cu ceva artificial si superfluu, inventat pentru a ne tine in  frica,  ignoranta si sclavie pentru totdeauna.
• 
  
•                            Nu doar ca putem trai fara bani, dar e singurul mod de a fi in armonie cu legile naturale ale existentei. E singurul drum pe care urmandu-l, viata, asa cum o stim noi, ar mai avea o sansa. Banii distrug pamantul, oamenii si viitorul.
• 
  
•                            Dar mintea noastra a fost programata inca din copilarie sa vada lumea financiara ca singura posibila, competitia sociala ca pe o functie biologica, iar inregimentarea intr-un sistem statal lucrul cel mai firesc din natura.
• 
  
•                            Nu mananci bani, dar cu banii poti cumpara mancare, este raspunsul standard al oricarui sclav, indiferent ce loc ocupa in piramida sclavilor. Nu ne putem intoarce la “troc”, lumea a evoluat, e o continuare a acestui raspuns. Banii creeaza valoare in societate, ei construiesc orasele si civilizatia, e raspunsul aproape complet.
• 
  
•                           Omul modern are nevoie de un razboi ca sa inteleaga de ce viata e mai importanta decat banii, de ce  sanatatea e superioara tehnologiei, de ce echilibrul naturii pe pamant e singura valoare suprema pe care trebuie sa o respecte.
• 
  
•                           Si daca ar fi atent, ar intelege ca acest razboi a inceput, ca acest razboi continua de-a lungul istoriei, ii risipeste viata si distruge vietile celor din jur, ca acest razboi nu vindeca rani si nu ilumineaza.
• 
  
•                           Omul modern nu are nevoie de un razboi ca sa inteleaga. El are nevoie de pace ca sa inteleaga.
• 
  

                         Iar pacea nu e compatibila cu banii....

                                                      Riduri existentiale

                                                   E indeajuns sa stii ca indiferent inspre ce te indrepti, vii si mergi doar catre tine. Ca nu conteaza ce drum alegi, pentru ca nu tu decizi, nu conteaza unde te nasti, cu ce lanturi, cu ce vise, nu conteaza nimic din toate lucrurile pentru care esti gata chiar si sa mori si-ti daruiesc pe rand, cand disperare, cand extaz.

                                                   E indeajuns sa stii ca mergi catre tine chiar si atunci cand toate ti se naruie si in mormanul de daramaturi nu mai e nimic bun pentru maine.

                                                   Suntem intr-atat de mici incat e indeajuns sa nu stii nimic ori sa stii totul si nu este nici un lucru pe care sa-l poti schimba si care sa nu fie, deja, acolo  pregatit ca sa-l schimbi. Si, intr-un fel, suntem atat de puternici...ca atunci, cand mergi spre tine, si intotdeauna mergi spre tine, nici o forta, nu e nascuta inca, pentru a te opri.

                                                   Viata nu e drumul dintre nastere si moarte si nici asa cum cred pesimistii, doar o scurta pauza, in moarte. Viata e singura forma de manifestare din univers, atata doar, ca noi vedem, prea putin din ea.



         

                                     Singuratate...

                   E neputinta mea sa mai cred intr-un stapan al acestei lumi sau e neputinta lui de a ma face sa cred?

                   Ceva nu a mai mers bine intre noi si s-a asezat pustiul sau pustiul era dintotdeauna acolo si abia acum il gasesc?

                   Iar intre mine si Ea e o aceeasi instrainare ca intre mine si El,  sau dragostea pentru femeie nu vine din necuprinsul nelamuririlor, ci e doar o lunga si inepuizabila poveste a chimiei...?

                  Si daca nu esti in impreunatatea niciunuia...esti oare mai singur decat atunci cand, impreuna cu ei fiind, toate lucrurile raman la fel de indepartate, la fel de fragile intre degetele temerilor tale si la fel de trainice si tainice fata de marunta ta prezenta?