Si bogatii, si saracii traiesc in acelasi intuneric: Teama.

                            Si bogatii, si saracii traiesc in acelasi intuneric: Teama.

                            Diferenta dintre ei e doar o speculatie. Cine nu traieste in rezonanta cu fiinta sa isi imparte viata cu fricile ei marunte. Chiar daca pentru unii ele poarta numele strict necesar si pentru altii lux.

                             Teama e continuul lor de povara. Aproape ca nici nu ar sti sa traiasca fara ea.

                             Si cum ar putea un om sa viseze cand locul viselor e deja ocupat?  Si cum ar putea un om sa se bucure printre cadavrele spaimelor  si pruncii ingrijorarilor neterminabile? Si fara vis si fara bucurie, cum ar putea el sa te mai minta ca traieste?

                             Si tocmai pentru rodul ei puternic si ucigator teama e ingrijita si cultivata. In spatele fiecarui om care se teme e cineva care se hraneste cu aceasta teama. Si pe masura ce unul devine mai chinuit de griji, celalalt devine mai chinuit de lacomie.  

                             Si grija si lacomia sunt doar chipuri diferite ale aceleasi temeri. Religiile au nevoie ca oamenii sa se teama. Politicienii au nevoie ca oamenii sa se teama. Sefii au nevoie de teama subalternilor, parintii de teama copiilor, invingatorii de teama invinsilor.

                             Teama nu e doar o poveste despre bataile inimii, ci insasi oceanul pe care pluteste fara scapare corabia vietii noastre.

                              E atata teama in fiecare destin ca toate locurile gandurilor bune sunt deja ocupate. Nu mai e nimic de schimbat, poate doar locul temerilor intre ele.

                               Nu  poti trai dincolo de teama traind printre oameni. E suficient sa te intalnesti cu ei si te leaga cu aceleasi griji, e suficient sa te priveasca si sa te pierzi in nefericirea lor. O singura imbratisare e de ajuns ca si tu sa-i imbratisezi pe ceilalti daruindu-le teama.    

                                Singura solutie impotriva temerii e cunoasterea. Dar si de ea trebuie sa te temi cand e insuficienta, cand e orgolioasa. 

   

                     Simpli platitori ai taxei pe viata

                                Pentru ca nimeni nu i-a invatat sa traiasca experienta uimitoare a vietii, oamenii traiesc experienta impozitului pe viata.  Si nu doar ca traiesc aceasta experienta, dar isi imagineaza in ea, totul.

                                Scoala, locul de munca, biserica, societatea, toate instantele care ne rostogolesc prezenta sunt teoreme absolute ale unui impozit pe destin. Suntem singura specie de pe pamant care platim un impozit pe viata. Singura specie incatusata in iluzia, oroarea si absurditatea banilor. Singura specie  care se naste impovarata de  pacat, karma, sau alt tertip pregatitor de minciuna si lanturi.

                               Fiecare zi din educatia noastra, fiecare ora de invatatura e o porunca intru a fi un contribuabil onest, un slujnic al necanismului cetatii, o parte din ceva confuz, artificial si superior, si nicidecum de a fi un intreg al propriei tale vieti. 

                                Omul e singura vietuitoare de pe pamant care trebuie sa-i plateasca pe altii pentru a trai. El trebuie sa plateasca inca inainte de a se naste, pentru ca datoriile si greselile parintilor nu se prescriu. Trebuie sa plateasca la nastere tributul unor ritualuri religioase primitive. Trebuie sa plateasca in scoala cu libertatea gandirii hotarele marunte ale unor porunci sociale. Apoi sa tot plateasca, cu propria lui munca, cu scurtul lui timp, cu zambetul lui tot mai rar si mai obosit, cu tot mai putina speranta si mai deznadajduitoare incredere, sa plateasca pentru inca o zi in care i se permite sa plateasca…

                              Aceasta este viata noastra:  plata zi de zi, pentru inca o zi in care suntem condamnati sa platim.

                              Si lucrul acesta ni se pare corect, necesar si armonios. De parca lumea in care traim si e rezultatul acestei blamabilei plati e corecta, necesara si armonioasa. Adica suferinta, boala, razboiul, discriminarea, colonialismul, sclavia, saracia, revoltele, teama, legile, nedreptatea…

                              Lumea arata astfel pentru ca noi platim pentru ea. Noi platim taxe, impozite, contributii ca lumea sa arate asa si nu altfel. Pentru ca altfel nu e bine…Ni se spune…Pentru ca altfel nici nu exista…Ni se spune…

                               Si cum ar putea se arata o lume in care nimeni nu conteaza pentru fiinta sa, ci pentru contributia la bugetul unui guvern, unei puteri?

                              Lumea in care traim nu e putreda. Putreziciunea are si ceva bun. Ea devine materie prima pentru cresterile viitoare. 

                              In lumea in care traim descompunerea fiintei in aplaudaci contribuali a atins apogeul.

                              Superficialitatea a devenit regina tuturor intamplarilor vietii.

                              Divertismentul ieftin e plata mizera pentru docilitatea noastra.

                              Ne nastem liberi. Nimeni nu trebuie sa ne invete acest lucru. 

                              Si a trai liberi, e singura datorie pe care o avem, aici.

                              Si orice gand sau fapta care se atinge de bani, se intoarce, asa cum se vede in istorie, multiplicat in rau impotriva noastra.

  

                           Viata ta nu conteaza…?

                               ”Suntem prea mici pentru a putea schimba ceva” e singura forta care mentine suferinta in lume.

                               Oamenii nu au nici cea mai mica idee cat de puternice sunt faptele lor simple, gesturile, atitudinile, cuvintele…

                                Ei au fost invatati sa locuiasca in custi si sa-l slaveasca pe stapanul cheilor. Asa i-a educat istoria masluita, le-a vandut minciuna ca destinul sta in mainile celor puternici. Ca ei sunt alesii si cuceritorii acestei lumi.

                               Dar, oare, a folosi distrugerea impotriva semenilor tai e o dovada de putere? A spulbera popoare e un semn de virtute? A pustii destine e o marire si o glorie?

                               Oamenii acestia sunt lipsiti de putere, dar otraviti de dorinta si orgoliul ei. Si aceasta otrava care pe ei ii hraneste in sangele nostru transporta doar teama, nesiguranta, esec.

                               Eu cred ca nimeni nu-i atat de marunt incat sa nu conteze mai mult decat un rege si cea mai elocventa dovada a acestui adevar e gestul mic in bine pe care il infaptuiesti acum si ale carui efecte maine te vor imbratisa.

                               Dar, trebuie sa uiti minciuna ca viata ta nu conteaza.

Calea unei lumi bune este calea unui om bun

                                                                  

                               Departarea dintre tari e consecinta departarii dintre oameni, iar departarea dintre oameni e rezultatul necunoasterii de sine.

                              Formulele exterioare care globalizeaza si unesc, globalizeaza fortat si inlantuie, nu impreuneaza. In felul acesta nu vom trai niciodata intr-o lume mai buna.

                              Calea unei lumi bune este calea unui om bun.

                              Dar oameni buni sunt putini, pentru ca educatia pe care o primeste fiecare in familie, scoala, societate e indreptata spre dobandirea statutului de contribuabil, de sclav motivat al ordinii celor puternici. 

                              Omul simplu si bun traieste in mizerie si condamnare. Iar acest destin isi are sursa tocmai in blandetea si ingaduinta lui. In jena de a nu deranja confortul iluziei de libertate a celorlalti.

                              Cunoasterea de sine precede constiinta tuturor schimbarilor in bine din aceasta lume. Dar cunoasterea de sine a fost alterata malign si profund de spatiul in care fiecare am crescut. Suntem atat de convinsi de un anumit adevar, incat dovezile concrete ale inexistentei lui, nici macar nu ne fac sa clipim.

                              Calea unui om bun este calea renuntarii la minciuna.

                              Dar nu e suficient sa cunosti minciuna ca sa renunti la ea. E atat de placut si cald culcusul amagirilor…

                              Calea renuntarii la minciuna e calea cunoasterii de sine a carei vibratie e acordata cu absolutul. Pe absolut nu il poti pacali, pentru ca el dizolva toate himerele intr-o substanta pregatitoare de adevar.

                             Cunoasterea de sine incepe cu recunoasterea acestei substante in tine insuti.

                                          Masurile marunte ale destinului nostru

                                           Uneori, printre umbre si umbre venite din trecut ca un stavilar, dar si pavaza pentru maine, uneori se strecoara un alt fel de intunecime despre a carei sursa nu sti nimic, nu banui nimic, nu scornesti nicio intrebare. Mai mult chiar, o lasi sa fie alaturi de tine, sa creasca cu iluziile tale, sa inchirieze o parte din destinul tau fara sa-i ceri nimic, fara sa-i reprosezi nimic, fara teama ca ar putea intr-o zi sa te inlocuiasca…

                                          E un joc, o complicitate ascunsa, un parteneriat cu o energie pe care nu o intelegi, nici malefica, nici bine randuitoare, o alternativa la destramarea ireversibila a ceea ce stii despre tine, dar o alternativa pe care nu ai curajul sa o folosesti.

                                          De fapt, legatura ta cu ea e doar o acceptare, si nu un lucru in comun, e ca o haina veche pe care o tii in garderoba gandindu-te ca o vei mai folosi candva, fara sa accepti ca nu doar ea devine anacronica, ci insasi mulajul destinului tau devine amprenta unei intamplari despre care nu ai habar.

                                         Si ce ma intriga in toata aceasta poveste e misterul care inchide o putere fara masura, in masurile marunte ale unui destin omenesc.