Putin despre iluzie
Multi ani am trait fara sa inteleg ca mintea mea nu e locuita de mine, ci de un razboi surd intre ceea ce mi s-a sugerat, impus, propus, decretat, din afara si ceva firav, launtric, condamnat sa traiasca intr-o lume alunecoasa pe care nu aveam cum sa o cunosc decat cu ajutorul celorlalti. Toti, acei ceilalti prinsi si ei in iluzia ca participa constient si activ la implinirea propriei lor vieti.
Astazi stiu ca lumea in care traim
nu e lumea noastra, ci o poveste inventata pentru noi care sa protejeze interesele Lor. Cu fiecare gest prin care ma desprind din aceasta minciuna devin tot mai singur; si truda, pasiunea ori echilibrul putinei mele vieti isi dovedesc din plin inutilitatea. Pentru ca totul a fost daruit Lor, impotriva lumii mele, impotriva gandurilor mele, impotriva destinului meu. Pentru ca asa am fost invatat sa fiu.
Si asa, acum, oprit in mijlocul drumului, incerc prin liniste si simplitate sa ii opresc pe ceilalti. Pentru o clipa. Sa-si caute propria lor viata si sa-si abandoneze iluziile si stapanii. Nu pentru ei, pentru ca, probabil e prea tarziu. Dar pentru ca cei care cresc din noi sa nu mai traiasca cu aceleasi minciuni.
Am aflat demult ca nimeni nu e mic. Ca fiecare poate sa aleaga si sa faca diferenta. Si ca nu e nimic mai simplu de atat...
