•                                                  Mananca cineva bani?

•                            Maladia sociala  in care locuim si pe care o numim viata ne-a condamnat gandurile, trupurile si destinele sa se hraneasca cu ceva artificial si superfluu, inventat pentru a ne tine in  frica,  ignoranta si sclavie pentru totdeauna.
• 
  
•                            Nu doar ca putem trai fara bani, dar e singurul mod de a fi in armonie cu legile naturale ale existentei. E singurul drum pe care urmandu-l, viata, asa cum o stim noi, ar mai avea o sansa. Banii distrug pamantul, oamenii si viitorul.
• 
  
•                            Dar mintea noastra a fost programata inca din copilarie sa vada lumea financiara ca singura posibila, competitia sociala ca pe o functie biologica, iar inregimentarea intr-un sistem statal lucrul cel mai firesc din natura.
• 
  
•                            Nu mananci bani, dar cu banii poti cumpara mancare, este raspunsul standard al oricarui sclav, indiferent ce loc ocupa in piramida sclavilor. Nu ne putem intoarce la “troc”, lumea a evoluat, e o continuare a acestui raspuns. Banii creeaza valoare in societate, ei construiesc orasele si civilizatia, e raspunsul aproape complet.
• 
  
•                           Omul modern are nevoie de un razboi ca sa inteleaga de ce viata e mai importanta decat banii, de ce  sanatatea e superioara tehnologiei, de ce echilibrul naturii pe pamant e singura valoare suprema pe care trebuie sa o respecte.
• 
  
•                           Si daca ar fi atent, ar intelege ca acest razboi a inceput, ca acest razboi continua de-a lungul istoriei, ii risipeste viata si distruge vietile celor din jur, ca acest razboi nu vindeca rani si nu ilumineaza.
• 
  
•                           Omul modern nu are nevoie de un razboi ca sa inteleaga. El are nevoie de pace ca sa inteleaga.
• 
  

                         Iar pacea nu e compatibila cu banii....

                                                      Riduri existentiale

                                                   E indeajuns sa stii ca indiferent inspre ce te indrepti, vii si mergi doar catre tine. Ca nu conteaza ce drum alegi, pentru ca nu tu decizi, nu conteaza unde te nasti, cu ce lanturi, cu ce vise, nu conteaza nimic din toate lucrurile pentru care esti gata chiar si sa mori si-ti daruiesc pe rand, cand disperare, cand extaz.

                                                   E indeajuns sa stii ca mergi catre tine chiar si atunci cand toate ti se naruie si in mormanul de daramaturi nu mai e nimic bun pentru maine.

                                                   Suntem intr-atat de mici incat e indeajuns sa nu stii nimic ori sa stii totul si nu este nici un lucru pe care sa-l poti schimba si care sa nu fie, deja, acolo  pregatit ca sa-l schimbi. Si, intr-un fel, suntem atat de puternici...ca atunci, cand mergi spre tine, si intotdeauna mergi spre tine, nici o forta, nu e nascuta inca, pentru a te opri.

                                                   Viata nu e drumul dintre nastere si moarte si nici asa cum cred pesimistii, doar o scurta pauza, in moarte. Viata e singura forma de manifestare din univers, atata doar, ca noi vedem, prea putin din ea.



         

                                     Singuratate...

                   E neputinta mea sa mai cred intr-un stapan al acestei lumi sau e neputinta lui de a ma face sa cred?

                   Ceva nu a mai mers bine intre noi si s-a asezat pustiul sau pustiul era dintotdeauna acolo si abia acum il gasesc?

                   Iar intre mine si Ea e o aceeasi instrainare ca intre mine si El,  sau dragostea pentru femeie nu vine din necuprinsul nelamuririlor, ci e doar o lunga si inepuizabila poveste a chimiei...?

                  Si daca nu esti in impreunatatea niciunuia...esti oare mai singur decat atunci cand, impreuna cu ei fiind, toate lucrurile raman la fel de indepartate, la fel de fragile intre degetele temerilor tale si la fel de trainice si tainice fata de marunta ta prezenta?

                                            Cine vorbeste in noi...

                                        Iti trebuie atat de mult timp ca sa intelegi ca nu tu alegi viata, ci ea te alege pe tine...ca atunci cand esti singur si in gandurile tale ard durerile si luminile a ceva ce nu poti intelege, nu sunt decat soaptele vietii gazduite in tine ca flacari.

                                        Si rugul acesta nu se va stinge disperand mai departe, impotrivindu-te celor care iti fac rani, masluind zarurile unui destin nefericit in iluzia unei schimbari salvatoare.

                                       Si orice ai pune pe foc el nu se stinge; nu poti sa imbratisezi si, gata, iti apropii tot ce ai indepartat, nu poti sa ingenunchezi si s-a terminat orgoliul, nu e suficient sa darui ca sa epuizezi lacomia...

                                       Asculta viata cum vorbeste in tine...lasa-i flacarile sa se indeparteze  si asculta doar cuvintele...o sa afli cum toate gandurile tale sunt, de fapt, doar gandurile ei, pregatindu-te.

                                       Si tot ce ai de facut e sa urmezi acest drum si nimic altceva.

                            Despre meditatie si implicare...

                   
                      Nu poti fii lucid intr-o lume alienata, izolandu-te. O astfel de singuratate nu te pastreaza normal.

                      Nu poti trece cu indiferenta, pasind pe vietile celor prabusiti, crezandu-te incoruptibil si sfant.

                      Nu poti proteja viitorul copilului tau, otravind o alta copilarie nevinovata.

                      Cei buni nu sunt buni daca lasa raul sa fie, cei curati nu sunt curati daca evita mizeria, inteleptii nu sunt indeajuns de intelepti daca nu dau cu pietre in balta, alaturi de nebuni. Traim un timp in care doar a fi corect e sinonim cardasiei cu minciuna, cu otrava, cu degradarea...

                      Datoria fiecarei fiinte umane e sa apere cu propriul sau destin  demnitatea si impreunatatea vietii de pe pamant.