Umbra materiei din care se fac visele

                       Anii pe care i-am trait au lasat in substanta iubirii o urma care refuza sa se intareasca si sa moara. Mai mult chiar, ea continua sa creasca cu fiecare nou fior si fiecare atingere a sublimului in marunta mea viata.

                       Dar nu e o crestere a impacarii mele in aceasta lume, ci mai curand o revarsare a impacarii lumii peste secunda mea.

                       Amintirea iubirii ce ramane prezenta si ispitita de viitor nu-mi apartine. Urma vie care tagaduie epuizarea si ultimei mele emotii e doar amprenta puterii care ma tine in brate.

                       Ca eu imi privesc propriile mele maini si ma mint ca sunt ale mele e aproape firesc. Tine de o eroare in recunoasterea identitatii. Dar de ce continui sa ma mint in privinta bratelor ce ma cuprind si care sunt evident ale unei fiinte care atinge fara piele si al carei dans nu am fost niciodata suficient de inspirat sa-l inteleg.

                       Si cred ca nimeni nu-l intelege, altminteri s-ar epuiza, iute, toata suferinta din aceasta lume.  Si existenta, nu stiu de ce, are nevoie de aceasta suferinta.

                       Altminteri ar opri-o.