Sansa binelui absolut
Daca ne e frica de neizbanda bunatatii noastre in lume si stam inchisi intre gratiile ei matasoase, smiorcaindu-ne in raul care isi implineste puterea si in injustitia vietii, cum am putea darui binelui o sansa?
Daca ne e frica de slabiciunea blandetii, oare cum sa nu ne fie teama de violenta dezlantuita?
Si, daca blandetea nu are suficienta putere, nu e oare vina noastra? Ca ne rusine cu ea – intr-o lume construita pe indiferenta si duritate…ca o tinem ascunsa – ingrijorati ca ne-ar putea trada fragilitatea…si, mai mult, incercam sa-i subminam din putere, acceptand uneori, atat de usor, inacceptabilul…?
Niciodata nu am crezut in rau si continui sa ma incapatanez sa cred, contrar a ceea ce se vede, ca raul nu exista, ci doar, binele trece printr-o perioada de oboseala sau ignoranta din partea noastra…
Nu cred in dualitatea bine-rau. Un astfel de gand naste raul, ii da o sansa, ii da putere, ii face loc printre noi.
Eu cred doar in puterea infinita a binelui.
Si, cand ceva monstruos se intampla in viata mea, stiu ca nu e rezultatul unei victorii a raului, ci consecinta ignorarii sansei pe care binele absolut mi-a acordat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu