Spun intotdeauna: noi



                            Spun intotdeauna: noi, pentru ca atunci cand vorbim iau nastere frecvente vibratorii care interactioneaza cu materia, partial modeland-o, partial modelandu-se dupa ea.

                            Si, spun: noi, pentru ca eu nu am cum sa fiu singur, ci sunt in impreunatatea unei intamplari cosmice. Si, prin noi, nu ma gandesc la tine si la mine. Cuprind animalele si plantele, aerul si pamantul, lumina soarelui si lumina stelelor, intunericul noptii si al tuturor adancurilor...

                           Si, atunci stiu, ca aceasta vibratie, atat de marunta, de neinsemnata, de uitata si abandonata intr-un colt din existenta, isi traieste propria menire, isi implineste cu adevarat, sensul.

                          Evolutia lumii vii



                          Evolutia lumii vii e doar un mic fragment dintr-un spectacol al transformarilor care se petrec in univers, pretutindeni.

                         Organisme primitive evolueaza in forme superioare, fiecare incercand sa apere programul propriei specii pentru ca aceasta sa poata merge mai departe, si mai departe, pana la capat...

                         Dar, oare,  evolutia inseamna selectie si competitie? Schimbarile se fac pentru a proteja o specie in defavoarea alteia, schimbarile se fac impotriva unui lucru sau pentru el? Existenta nu poate lucra impotriva sa...

                         Plantele nu evolueaza, animalele nu evolueaza, omul nu evolueaza, ci altceva in interiorul lor care le cuprinde, le unifica, le depaseste, le aseaza impreuna, ori le separa. Evolutia se petrece in fiecare fir de univers iar scopul, imaginabil, este tesatura.

                         A dobandi constiinta tesaturii si a trai in armonie cu legile ei, indiferent de rezultat, e singurul lucru cu sens pe care poti sa-l faci in aceasta viata. Caci  rezultatul adevarat nu e cel pe care-l vedem noi, ci cel pe care il simte universul.

                                   



                                               Ceva asemeni privirii unui animal ranit 


                                               Ceva asemeni privirii unui animal ranit  indeajuns de adanc incat sa simta ca nu mai exista scapare, bantuit de umbra unei agonii prelungite, jucandu-se cu el prin darul bolnav al inca catorva clipe... Ceva nefiresc de dureros si intunecat care iti devine, deodata, simbiont pentru tot restul vietii. Ceva care se incolaceste in jurul tau sufocandu-ti bucuriile simple si insumandu-te in imperiul lui tainic si nepamantean.

                                                Iar de cealalta parte, fiinta ta, continuind sa zareasca, ceva, ce in lumina ochilor s-a stins demult.

                                                            Forma aceasta de prezenta 



                                                           Forma aceasta de prezenta intr-un spatiu paradoxal si instabil, grotesc si alienat, beligerant si pauper, redundant si sufocat de prejudecati, nu poate fi  doar consecinta unor alunecari, a unor exceptii nefericite in intamplarea lumii, ci e chiar solutia aleasa si acceptata de noi toti la efortul de a ne intelege si a evolua impreuna.

                                                          Daca aceasta este fiinta sociala si dupa cateva mii de ani de existenta ea se arata astfel, banuiesc ca traim ori un cosmar, ori o parodie. Niciun zeu, cat de cat rezonabil nu si-ar dori un asa destin pentru creatia sa. Nici Excelenta Sa, Universul nu ar putea sa greseasca intr-un atat de trist mod...

                                                          Prin urmare, ori nimic din ceea ce credem ca exista, nu exista, ori daca ma insel si lumea aceasta e reala, atunci, cu siguranta e reala si degeaba.





                                                       

                           

                                          ...Si eram atat de nefericit


                                         ...Si eram atat de nefericit asteptand rodul miraculos al vietii adulte...Dupa ce am crescut am invidiat copilaria cu pacea ei razboinica mistuita de inocenta, aventura si entuziasm. Acum stiu sa nu astept fericirea, sa nu o caut si nici macar sa nu ii traiesc iluziile-i marunte.
                                           Am si uitat sa o numesc. Am pierdut-o din orizontul constiintei si al framantarilor fara a cauta in mod voit sa o ascund ori sa o integrez unor dedesupturi transcedentale. Am abandonat-o  pentru totdeauna fara sa o inlatur vreodata dinauntru.
                                           Oare ce suferinta, ce deziluzie, ce intamplare fatidica a rupt-o din mine? ...
                                           Eu cred ca fericirea a disparut din monologul meu, din nevoile mele firesti, din necesarul de plin  care ar trebui sa se reverse din orice destin , nu inlaturata de o alta forta mai puternica si antagonica., ci armonizandu-se cu intelesul  lumii, devenind nu atat o stare exterioara de care ai trebuinta inauntrul tau, ci o stare de gratie interna pe care nu poti sa o inlaturi si de la care nu mai altceva de asteptat.
                                          Si traind rutina obositoare a iluziei fericirii continue ma gandesc la fericirea mult mai umana a celor nefericiti.