...Si eram atat de nefericit


                                         ...Si eram atat de nefericit asteptand rodul miraculos al vietii adulte...Dupa ce am crescut am invidiat copilaria cu pacea ei razboinica mistuita de inocenta, aventura si entuziasm. Acum stiu sa nu astept fericirea, sa nu o caut si nici macar sa nu ii traiesc iluziile-i marunte.
                                           Am si uitat sa o numesc. Am pierdut-o din orizontul constiintei si al framantarilor fara a cauta in mod voit sa o ascund ori sa o integrez unor dedesupturi transcedentale. Am abandonat-o  pentru totdeauna fara sa o inlatur vreodata dinauntru.
                                           Oare ce suferinta, ce deziluzie, ce intamplare fatidica a rupt-o din mine? ...
                                           Eu cred ca fericirea a disparut din monologul meu, din nevoile mele firesti, din necesarul de plin  care ar trebui sa se reverse din orice destin , nu inlaturata de o alta forta mai puternica si antagonica., ci armonizandu-se cu intelesul  lumii, devenind nu atat o stare exterioara de care ai trebuinta inauntrul tau, ci o stare de gratie interna pe care nu poti sa o inlaturi si de la care nu mai altceva de asteptat.
                                          Si traind rutina obositoare a iluziei fericirii continue ma gandesc la fericirea mult mai umana a celor nefericiti.