Calea ranilor prin destin
Nimic nu e mai uimitor, mai frumos, mai absurd si mai grotesc decat viata…
Oamenii pe care trebuia sa-i iubesc i-am lasat sa rataceasca singuri in gandul lor bun pentru mine, iar cei care s-au dovedit a nu-mi fi aproape i-am purtat in suflet si pe brate.
Am primit de la cei sinceri care-mi daruiau putinul, dar totul, ca sa-l ofer celor ipocriti care-si ascundeau interesele, intrigile si lacomia.
Am lasat timpul meu sa lucreze pentru cei sireti, iar pe cei care imi ofereau fiecare clipa din destinul lor, i-am uitat fara multumire, fara recunostinta, fara recompensa.
Astazi sunt doar locul de intalnire a doua rani: ranile pe care le-am facut, neinfaptuind nimic pentru cei care meritau si ranile pe care mi le-au lasat cei carora le-am daruit, in zadar, viata.
Sunt doar locul de intalnire a doua rani.
Nu sunt un suflet, ci doar un loc. In locul sufletului meu e doar aceasta intindere de disperari personale impreunata cu disperarile personale ale celorlalti, mintiti si ei de viata, inselati si ei de credinta, amagiti si indepartati de rost.
Sunt locul pe deasupra caruia zboara ceva mai frumos, mai sincer, mai simplu, mai demn.
Si, pentru acest ceva anume de deasupra, ma bucur – fara sa ridic privirea. De teama sa nu ranesc, din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu